Începutul traiului în altă țară (deși acum sunt iarăși în România), începutul relației cu Victor, începutul călătoriilor, începutul colecției de monede suvenir, (co)nceputul Ruxandrei😊. Amintirile legate de obiectivele vizitate sunt învăluite de starea aceea de flu-flu, îndrăgosteala de la început de relație, dar și de atmosfera “caldă” a Irlandei plină de curcubee. Turul nostru în Irlanda a durat o săptămână (23 aprilie – 30 aprilie 2017) și nu s-a axat neapărat pe vizitare, cât pe timpul petrecut împreună pentru a ajunge să ne cunoaștem mai bine (deși ne știam de la fostul loc de muncă). Ritmul de vizitare a fost unul de pensionar (no offense intended), cu lălăit la hotel până la ora de check-out și cu pauze lungi și dese pe unde am avut noi chef.

Să începem printr-o foarte scurtă introducere.

Republica Irlanda

Limba vorbită: Engleză cu puternic accent în funcție de regiunea țării. Uneori este posibil să nu înțelegeți ce spun oamenii ăia și să vi se pară că vorbesc orice altceva numai engleză nu. În capitală, Dublin, engleza irlandezilor este destul de ușor de înțeles, dar spre sudul țării este posibil să îi rugați să repete. De mai multe ori chiar 🙂. În unele regiuni încă se mai vorbește irlandeza (limba gaelică), dar, deși este limba oficială a țării, este folosită ca limbă secundară și prea puțină lume o cunoaște. O să observați că majoritatea indicatoarele rutiere și localităților sunt bilingve, în irlandeză și engleză.

Moneda: Euro (EUR)

Ora locală: -2 ore faţă de România.

Mijloace de transport: sunt de toate felurile: autobuze, trenuri (noi nu am folosit), mașini de închiriat.

Eu am ales să închiriem mașină pentru a avea libertate de mișcare, dar am considerat că firmele din aeroport cer prea multă garanție, așa că am mers la o firmă din cadrul business park-ului unde lucram eu: Northgate Vehicle Hire. Din păcate, Northgate Vehicle Hire colaborează doar cu rezidenții Irlandei. Eu a trebuit să merg cu buletinul de Irlanda și cu dovezi de reședință gen facturi de utilități pe numele meu, scrisori de la bancă pe numele meu și adresa de Irlanda. Am avut de achitat 400 euro închiriatul mașinii pe o săptămână + 200 euro garanția pe care de altfel am primit-o înapoi. Deși am dat “comandă” de o mașină mai mică, deoarece Victor avea ceva emoții fiind prima dată când conducea pe partea “greșită” a drumului (în Irlanda volanul este pe partea dreaptă), ne-am ales cu un ditamai Fordul.

În Irlanda, cu excepția autostrăzii M50, taxele de drum se plătesc la barierele de pe autostrăzi și în general costă 3 euro pentru mașinile mici. Pentru M50, taxa se poate plăti on-line, la telefon cu card de credit sau în anumite puncte de vânzare. Noi am ales să plătim on-line. Pentru mai multe detalii consultați site-ul oficial aici.

În 22 aprilie, am plecat cu autobuzul să ridicăm mașina urmând apoi să ne întoarcem în Ashbourne unde locuiam eu și să petrecem restul zilei povestind ce a mai făcut fiecare. Mașina am închiriat-o pe numele meu ca rezident, iar Victor a fost trecut ca al doilea șofer. În Irlanda, dacă nu ești trecut în actele mașinii, nu conduci pentru că ești pasibil de amendă. Nu merge că împrumuți mașina unui amic. Pe actele și asigurarea unei mașini, trebuie să apară absolut toate persoanele care conduc acea mașină, chiar și ocazional.

Dacă la Éireann (firma ce se ocupă cu transportul între localități) sunt acceptați și banii de hârtie, pentru autobuzele din Dublin este necesar să aveți bani ficși în monede neapărat. Pasagerii urcă în autobuze doar pe ușa din față, plătesc la șofer și apoi se deplasează spre mijlocul sau capătul autobuzului pentru a face loc și celorlalți pasageri. Din autobuz se coboară pe ușa din mijloc și ocazional pe ușa din față. Nu vă gândiți că veți fenta șoferul urcând pe la mijloc. Veți fi strigați să achitați biletul sau autobuzul nu pleacă. Așa era în 2017 cel puțin și nu cred că s-a schimbat ceva până acum, deși vom vedea noi înșine când vom reveni.

Clima depresivă rău. Într-o notă mai serioasă: temperaturile sunt destul de constante pe tot parcursul anului. Rareori scad sub 0 grade și rareori cresc peste 25 de grade Celsius. Precipitațiile sunt foarte dese și de obicei însoțite de vânt, deci o pelerină de ploaie (sau geacă impermeabilă cu glugă) este mai de folos decât o umbrelă. Chiar dacă vizitați Irlanda vara și se anunță vreme frumoasă, este bine să aveți la voi și un set de haine mai groase și pelerină de ploaie. Eu cât am locuit acolo am purtat tricou maxim 1 săptămână, de sandale sau pantaloni scurți nici nu a fost vorba vreodată. Este drept că sunt mai friguroasă din fire, dar îi vedeai mai dezbrăcați doar pe irlandezi sau pe moldovencele de peste Prut care sunt mai obișnuite cu temperaturile mai scăzute. Partea frumoasă a ploilor: este plin de curcubee. Uneori și câte 2-3 curcubee o dată.

Datorită temperaturilor cu + pe tot parcursul anului, iarna nu este zăpadă. Bineînțeles că mai sunt și excepții. Îmi aduc aminte că eram la muncă și îmi vedeam liniștită de treabă. La un moment dat aud forfotă mare și când ridic ochii din calculator nici un irlandez nu mai era la birou. Toți stăteau pe geam și se zgâiau la ninsoarea pe care nu o mai văzuseră de ceva ani. Nu a durat mult. Jumătate de oră. Aia a fost toată ninsoarea. Pentru a doua zi s-a anunțat iar zăpadă. Deja utilajele erau pe drum și pregătite. Nu a nins. Și când te gândești că ăia au avut utilaje pregătite că s-a anunțat zăpadă o dată la câțiva ani și pe ăștia la Brașov îi ia prin surprindere zăpada din fiecare an….

Să revenim la oile noastre (în caz că sunt prea subtilă: pe lângă trifoi și spiriduș, oița este un simbol al Irlandei).

Prima ieșire a fost la Glendalough (irlandeză: Gleann Dá Locha – The valley of the two lakes – Valea celor două lacuri), comitatul Wicklow. Victor a condus încet și mereu trebuia să îi arăt pe unde să meargă în sensul că mereu era tentat să meargă pe partea dreaptă a drumului obișnuit din România și nu pe partea stângă a drumului. Posibil altora să le fie mai ușoară tranziția.

Ziua a fost ploioasă și mohorâtă, dar peisajele au fost extraordinar de frumoase. S-a înseninat la un moment dat, dar pentru puțin timp. Valea Glendalough, este o vale glaciară din cadrul Parcului Național Munții Wicklow (Wicklow Mountains National Park). Ruinele așezării monahale fondate de Sfântul Kevin în secolul al VI-lea reprezintă principalul obiectiv ce atrage turiștii în acest loc. Acestea sunt dominate de turnul rotund înalt de 34 m ce are o vechime de 1000 de ani.

Taxa de vizitare este de 5 euro/persoană, iar situl este deschis între orele 09:00-16:00 în octombrie-martie și între orele 09:00-18:00 în martie-octombrie cu ultima intrare permisă cu 45 de minute înainte de închidere.

O ieșire în natură foarte plăcută și îmi doresc să revenim pentru a explora fiecare colțișor de această dată. Ne-am plimbat printre ruinele secolului al VI-lea, puțin pe lângă cele două lacuri, am admirat Cascada Poulanass, iar după aproape 3 ore am decis să plecăm mai departe spre Castelul Kilkenny, Co. Kilkenny.

Pe drum spre castel, am observat pe partea stângă niște ruine și ne-am decis să oprim să le fotografiem puțin. Am descoperit apoi că sunt ruinele Abației Baltinglass. Ne-am învârtit noi pe acolo vreo 15 minute și apoi am decis să plecăm ca să ajungem odată la Kilkenny.

Am ajuns în sfârșit și la Castelul Kilkenny. La ora 20:15. Normal că era închis….doh… Nici nu știu de ce ne-am gândit să mai conducem până acolo dacă am văzut cât era ceasul. Ah, da… Flu-flu, flu-flu, flu-flu ❤. Ne-am învârtit puțin prin curtea castelului, am făcut 2-3 poze la exterior, iar apoi am plecat înapoi spre Ashbourne.

Castelul Kilkenny este un “must see” al Irlandei din punctul meu de vedere. Noi nu ne-am mai întors a doua zi să îl vizităm. Eu eram mutată definitiv în Irlanda și eram sigură că îl voi putea vizita când voi avea chef. Dumnezeu a avut alte planuri.

Văzând că ne-am gestionat timpul destul de prost și având pe listă obiective în cealaltă parte a insulei, am decis să ne împachetăm ceva lucrușoare, iar a doua zi să plecăm la drum și să nu ne mai întoarcem în Ashbourne până la sfârșitul săptămânii urmând să ne căutăm cazare pe drum.

Am decis pentru data de 24 aprilie să mergem la Burren National Park (Parcul Național Burren). N-am ajuns 😂. Normal că am plecat foarte târziu de acasă și ne-am oprit pe drum în Adare, Co. Limerick. Am admirat de departe Mănăstirea Augustiniană și Castelul Adare Desmond, iar apoi ne-am plimbat puțin prin orășel și prin parcul acestuia.

Am decis să căutăm cazare urmând ca abia a doua zi să vizităm Burren National Park. Așa am ajuns la Knocklyon House B&B în Ennis, Co. Clare. Extraordinară căsuța. Totul frumos aranjat și curat. După ce ne-am lăsat bagajele și am vorbit că vrem mic dejun a doua zi dimineața, am plecat să căutăm un restaurant să mâncăm. Am ajuns la Brogan’s. Dacă restul meselor nu mai țin minte pe unde le-am luat, de Brogan’s și de B&B-ul respectiv îmi aduc foarte bine aminte din cauza mâncării extraordinar de bune și a decorului. Dacă mai ajungem în zonă clar o să căutăm același pub și aceeași cazare deși eu nu sunt fan B&B-uri plus că irlandezii au mai răcoare în casă obișnuiți fiind cu temperaturile scăzute așa că eu am cam făcut frigul.

A doua zi dimineață, după micul dejun, ne-am întors să mai dormim puțin până la ora de check-out, că doar la miezul nopții noi hălăduiam pe străduțele orășelului în loc să ne odihnim. Normal că s-a făcut 12 amiaza până am binevoit să plecăm și noi spre parcul național.

O vreme însorită care te îmbia la plimbare, iar forma de melc cu nucă (d-ăla de la patiserie 🙃) a dealului Mullagh More te atrăgea să îi descoperi misterele. Nu am reușit. Poate data viitoare. Ne apropiam de vârf când vremea Irlandei ce a zis? Ia să îi stropesc eu pe ăștia cu niște lapoviță și rafale de vânt așa din senin. Am ajuns la mașină ciuciulete. Nu prea ne-a păsat cine ne vede, ne-am dezbrăcat la chiloți și ne-am schimbat în haine uscate ca să nu cumva să răcim 😅. Deci, după cum ziceam: geacă sau pelerină de ploaie neapărat că nu se știe niciodată și ghete pentru drumeții pentru că în caz de ploaie pietrele sunt foarte alunecoase.

Bineînțeles că atunci când am ajuns la mașină era iar soare și frumos, dar am hotărât să continuăm spre Stâncile Moher (Cliffs of Moher). Fiind aproape ora 16:00 și văzând că centrul de vizitare se închide la ora 19:00, am zis că avem suficient timp de vizitare și abia după aceea să-mi cumpăr suveniruri (sunt mare amatoare de cărți poștale ale locurilor vizitate, magneței, alte prostioare 🤩). M-am înșelat. A trebuit să mai ratez suveniruri de câteva ori în călătoriile noastre de până acum până m-am învățat minte să cumpăr întâi suveniruri și apoi să vizităm. Am avut noroc cu Victor care, după ce s-a întors în România, când a văzut cât de abătută sunt pentru un rahat de monedă suvenir, le-a scris un e-mail ălora de la Cliffs of Moher, iar oamenii de acolo au fost suficient de drăguți să-mi trimită o monedă și o vedere prin poștă 😍. Dacă nu locuiam în Irlanda nu cred că-și băteau capul, dar așa… lucky me.

Centrul de vizitare este foarte frumos încadrat în peisaj. Nouă ne-a plăcut mult. Scuzați pozele strâmbe ale lui Victor. Pe atunci nu știa decât să apese butonul la telefon și să spere că pozele ies clare. Nu se punea problema să fie și drepte și încadrate într-un anume fel.

Ne-am îndreptat spre traseul de vizitare pe deasupra stâncilor. Ți se taie efectiv respirația când vezi ce poate creea Mama Natură. La un moment dat am ajuns la o stâncă la care se stătea la coadă să faci o poză. Cum eu sunt acrofobă, i-am sugerat lui Victor să stea și el pentru o poză. Clar că poza a meritat. Să stai pe marginea unei stânci de vreo 200m înălțime cu hăul la picioarele tale este bestial. Nici măcar nu am reușit să cuprind în poză cât de înaltă era stânca. Not safe at all. Am citit după aceea de mai multe accidente întâmplate în zonă când oamenii și-au pierdut echilibrul din cauza curenților puternici de vânt de la marginea stâncii. Whoopsie daisy. Bine că nu s-a întâmplat nimic.

Cum pentru a doua zi, 26 aprilie 2017, aveam în plan să mergem pe Insula Aran (Aran Island), am plecat în sfârșit spre Galway să ne căutăm cazare acolo ca să fim mai aproape de destinația zilei următoare.

Pe drum, am observat un castel foarte drăguț, Castelul Dunguaire (Dunguaire Castle) și ne-am oprit puțin cu gândul să îl vizităm. Din păcate numai ce închiseseră așa că ne-am mulțumit să facem 2-3 poze la asfințitul ce se reflecta în lacul castelului urmând ca apoi să continuăm spre hotelul ales.

Am petrecut noaptea la Imperial Hotel, nu că am fi avut mai multe opțiuni cam toate hotelurile fiind deja pline, iar a doua zi la prânz (pentru că după micul dejun am mers să dormim iar) am plecat spre portul Rossaveel să luăm feribotul spre cea mai mare dintre Insulele Aran (Aran Islands) și anume Inishmore (Inis Mor). Am ajuns în port, am parcat mașina și ne-am dus să plătim cu pumnul de monede 😂 Ne-a crezut paznicul ăla pe cuvânt că sunt suficiente. Am găsit repede de unde să luăm feribotul pentru că doar pe Aran puteai să ajungi 😂 deci nu prea puteai să greșești.

Noi ne gândeam să mergem pe insulă și să explorăm în liniște, doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Am plecat târziu de la hotel, drumul până la Rossaveel a durat și ăla vreo 45 de minute, apoi timpul pierdut cu așteptatul feribotului, apoi timpul petrecut pe feribot (35-45 de minute), toate adunate au făcut să ajungem pe insulă abia în jurul ore 14:00. La fața locului erau microbuze pentru a le face turul insulei turiștilor și cum începuse și ploaia (că deh… Irlanda) am decis să recurgem la această modalitate de vizitare. Dacă nu procedam așa cred că nu apucam să vedem mai nimic din Inishmore. Drumuri înguste cât pentru o mașină, ruine și stânci asemănătoare celor de la Moher. Cam așa poate fi descrisă Inishmore. Cu alte cuvinte: bestial. Îmi doresc să revin, să ne cazăm pe insulă și să explorăm relaxați și nu pe fast forward. Și să vizităm și celelalte 2 insule: Inishmaan și Inisheer.

În cadrul turului am vizitat Dún Aonghasa, o fortificație preistorică de piatră poziționată sus pe stâncile insulei și ne-am oprit puțin la cele 7 biserici (Na Seacht dTeampaill – The Seven Churches). Contrar faptului că situl este numit “Cele șapte biserici”, doar 2 clădiri au fost lăcașe de cult, restul fiind probabil locuințe pentru cazarea pelerinilor. Cât am vizitat Dún Aonghasa am avut noroc ca ploaia să se oprească și să putem admira Oceanul Atlantic.

La întoarcerea spre port, șoferul ne-a oprit și la un magazin de suveniruri că deh… și oamenii ăia trebuie să câștige ceva. Mie mi-au făcut cu ochiul bluzele din lână de Aran, dar până la urmă nu am cumpărat nimic. Și am regretat, normal. Am găsit ulterior un magazin în Dublin care comercializa și mi-am luat 2 pulovere de acolo. Atunci nu mi s-au părut scumpe că doar câștigam destul de bine ca inginer în Irlanda, dar raportat la leii noștri pot spune că un pulover de 100 de euro este destul de scump.

După ce ne-am întors pe insula ailaltă mai mare (Irlanda) și ne-am recuperat mașina, am plecat spre nordul țării, neavând încă nici o idee pe unde o să dormim și ce o să vizităm. Pe lângă peisajele extraordinar de frumoase am avut parte și de o surpriză neașteptată: un curcubeu. Da, da, veți spune că sunt destule curcubee, dar ăsta “ateriza” la 2 metri de drum. Nu se vede din poză foarte bine, dar va trebui să mă credeți pe cuvânt că la 2 pași (mai mari) în spatele meu era capătul curcubeului. Din păcate nu am avut nici o lopată cu noi așa că, după ce a dispărut, ne-am continuat și noi drumul.

În timp ce Victor conducea mi-am verificat și eu whats up-ul și am văzut că am un mesaj de la un tip cu care joc World of Warcraft. Jarred, știind că sunt pe drum în Irlanda și că vreau să văd aurora boreală, îmi scrisese să mă anunțe că tatăl lui a văzut pe nush ce site oficial că se anunță auroră boreală de mică intensitate în nordul Irlandei cu condiția să fie senin. Nu părea că o să avem parte de cer senin, dar am zis să ne încercăm norocul. A condus Victor ca nebunul pe noapte, pe niște drumuri înguste și neluminate, pentru a ajunge cât mai spre nordul țării că poate poate. Din păcate cred că tot în Islanda sau Norvegia va trebui să mergem pentru Luminile Nordului. Cum încă nu aveam cazare, am oprit la un hotel pe care l-am văzut în drum. A fost cea mai scumpă noapte de cazare din Irlanda: 100 euro. Victor nu ar prea fi vrut să dăm atâția bani, dar era deja târziu, eram foarte obosită și nu mai văzusem vreun alt hotel prin împrejurimi. Din păcate nu mai țin minte cum îi spunea la hotel. Țin minte doar că a fost foarte scump, că era camera foarte mică pentru cât am plătit și că a doua zi la micul dejun eram singurii tineri restul fiind doar pensionari 😅.

A doua zi, 27 aprilie 2017, după prânz, am plecat spre Malin Head (Capul Malin), cel mai nordic punct al Irlandei.

Pe drum am văzut indicator de cascadă așa că ne-am oprit pentru o drumeție de aproape o oră la Cascada Glenevin (Glenevin Waterfall), Co. Donegal. După ce am admirat căderea de apă de aproximativ 9 metri înălțime, ne-am întors la mașină și ne-am continuat drumul spre nord.

În drum spre Malin Head am trecut pe lângă un mic castel, Carrickabraghy Castle (Castelul Carrickabraghy) pe care însă l-am admirat de departe.

După ce am înnoptat (cine mai știe pe unde?), am ales să petrecem ultima zi în care aveam închiriată mașina în Irlanda de Nord la Giant’s Causeway. Această zi a fost și una cu un mic incident: a bușit Victor mașina 🤣. A ajuns prea încrezător în condusul pe dreapta și… poc 🤣. Râd pentru că nu a fost nimic grav. A zburat capacul de la oglinda de pe partea mea și atât. L-am pus la loc și am continuat drumul, nu înainte de a verifica dacă cealaltă mașină, parcată pe marginea drumului, a pățit ceva. Nu a avut nimic. Nici măcar o zgărietura. Acum, că stau să mă gândesc, poate ar fi trebuit să văd ce tip de mașină era că părea zdravănă: dacă nu a pățit nimic și la Ford imediat a zburat capacul de la oglindă…

În sfârșit ne decidem să plecăm înapoi spre Ashbourne. Am ales să trecem prin Belfast (capitala Irlandei de Nord), să vedem orașul măcar din mașină.

Fără alte peripeții am ajuns în sfârșit înapoi acasă în Ashbourne, urmând ca a doua zi de dimineață să ducem mașina înapoi la Northgate Vehicle Hire. A doua zi, exact la intrarea în business park, era să o facem de oaie urât de tot. Fără să ne dăm seama am ajuns pe contrasens, obișnuiți (în special Victor) cu alt sens de condus și era să ne pupăm bot în bot cu altă mașină. Noroc că respectivul mergea încet că… deh… era irlandez. În Irlanda, dacă vezi pe vreunul mergând ca nebunul sunt șanse de 90% ca respectivul să fie român sau polonez și nicidecum irlandez. Am predat mașina, yay, ne-am luat garanția înapoi și am mers în stația de autobuz pentru a lua autobuzul spre Dublin ca să vadă și Victor orașul (eu îl mai văzusem și cu ocazia vizitei surorii mele).

Din Dublin, din păcate, nu prea am fotografii. După cum spuneam, am crezut că am tot timpul din lume să fac poze. Vă las o listă cu obiective pe care noi le-am vizitat și scurte impresii (subiective) despre ele:

-Castelul Dublin (Dublin Castle) – construit între 1204-1230, castelul este folosit în prezent pentru ocazii speciale, dar poate fi vizitat. Am vizitat castelul și cu Victor și cu sora mea și eu zic că merită a fi inclus pe lista obiectivelor;

-Catedrala Sfântului Patrick (St. Patrick’s Cathedral) – cea mai mare catedrală a Irlandei construită în anul 1260. Eu aș vizita-o și a treia oară;

-Fosta fabrică de bere Guinness (Guinness Storehouse) – am vizitat-o doar cu sora mea și nu mi s-a părut ceva foarte interesant. Da, dacă ești mare fan bere și te interesează procesul de fabricație al acesteia (secretul Guinness nu îți va fi împărtășit), atunci poate se merită să te plimbi prin fosta fabrică și să citești niște panouri informative. Dacă optați pentru bilet ce include o bere “gratis” la ultimul etaj, să știți că lumea se calcă în picioare acolo și nu prea o puteți savura liniștiți;

-Dublin Zoo – am fost doar cu Victor. Eu zic că se merită, mai ales dacă sunteți cu copiii după voi;

-Muzeul Național al Spiridușilor din Irlanda (National Leprechaun Museum of Ireland) – am fost și cu Victor și cu sora mea. Este un muzeu mai mult dedicat copiilor pentru că ți se povestește despre spiriduși într-o manieră amuzantă. Nu prea cred că are vreun farmec pentru copiii care nu înțeleg limba engleză. Este construit într-o manieră atractivă și te face să te simți mic, cam cum se simte un spiriduș în casa unui om. La finalul vizitei aveți o foarte scurtă pauză la magazinul de suveniruri deoarece ghidul povestitor este și vânzător și trebuie să închidă pentru a servi de ghid pentru următorul grup de vizitatori;

-Muzeul whisky-ului irlandez (Irish Whiskey Museum) – ți se prezintă istoria whisky-ului irlandez cu o degustare la final. Nu pot să spun că m-a captivat;

-The Church Café, Late Bar & Restaurant – un bar/restaurant într-o fostă biserică. Interesant și ciudat în același timp dacă te gândești că toaletele sunt în cripta bisericii și că întregul restaurant este într-un fost lăcaș de cult. Aici am băut cea mai bună cafea irlandeză (irish coffee).

Irlanda este o țară extraordinar de frumoasă. Pe lângă numeroasele curcubee și peisaje ce îți taie respirația, arbuștii de Ulex europaeus (engleză: gorse/furze/whins; irlandeză: aiteann) luminau dealurile și marginile drumurilor în galben făcând peisajul mai luminos chiar dacă ploua. Vă las mai jos o serie de poze făcute pe drum, din mașină.

Obiectivele vizitate de noi sunt nimic pe lângă ce are Irlanda de oferit. Sper că v-am convins să vizitați această mică țară nordică. Nu uitați să gustați Guinness-ul la halbă. Nu se compară cu ce se găsește la noi la doză.