Un loc puțin cunoscut, dar totuși de o mare valoare paleontologică și geologică, “Locul fosilier Purcăreni” se situează pe teritoriul administrativ al comunei Tărlungeni, în partea sud-estică a satului Purcăreni, județul Brașov. Înființată în anul 1962, rezervația naturală paleontologică de doar 0,20 ha a fost declarată arie protejată abia în anul 2000.

“Locul fosilier Purcăreni” este reprezentat de un olistolit (dex = bloc de rocă de mare dimensiune detașat și transportat gravitațional din locul lui de origine spre un bazin de sedimentare, în depozitele căruia este inclus) cu calcare recifale și faună fosilieră de corali și crustacee datate în era Tithoniană (152,1-145 milioane de ani) a Jurasicului Superior.

Rezervația naturală este poziționată la poalele Munților Clăbucetele Întorsurii și din păcate nu este marcată pe hartă. Pentru a ajunge la “Locul fosilier Purcăreni” este necesar să ajungeți întâi în Purcăreni, obviously, la locul marcat cu cerc roșu pe print-screen-ul de mai jos. Din Brașov, cei care nu au posibilitatea să ajungă cu mașina personală pot ajunge și cu autobuzul, chiar dacă circulă mai rar.

De aici, urmând cărarea prin pădurea de pini se începe urcarea spre aria protejată. Traseul începe de la o altitudine de aproximativ 599 m și ajunge până la altitudinea de 720 m, care este altitudinea la care se găsește blocul de calcar.

Traseul este foarte ușor și se parcurge în aproximativ 30 de minute (cel puțin atât ne-a luat nouă cu Ruxy mergând în ritmul melcului turbat) și este marcat cu bandă roșie, marcaj prezent foarte rar.

Drumul l-am parcurs în sunetul ciocănitorilor, “cântecul” frunzelor (cântec ce sună mai degrabă cu un șarpe cu clopoței) și lătratul câinilor (asta nu ne-a bucurat mai deloc).

După ce ieșiți din pădurea de pini, o să vedeți o movilă pe partea dreaptă (ca în fotografia de mai jos), iar după aceasta trebuie să urmați drumul ce urcă spre partea dreaptă.

La un moment dat, pe partea dreaptă se va vedea un bolovan mai mic (ce anunță apropierea de blocul mare de calcar ce reprezintă aria protejată) urmat îndeaproape de un altul situat pe partea stângă.

Se mai merge puțin și în sfârșit se observă pe partea stângă “Locul fosilier Purcăreni”.

Neavând ochiul format, noi nu am observat nici un coral fosilizat sau ceva crustacee. Chiar și așa, eu și Victor am admirat dispunerea calcarelor și a mușchiului în timp ce Ruxy se dădea pe “tobogan” pe zăpadă.

Chiar dacă aria protejată propriu-zisă este blocul de calcar de pe partea stângă, vis-à-vis se găsește un bloc de calcar de dimensiuni mai reduse, iar în zonă sunt și alte calcare mult mai mici.

După ce am construit un mic om de zăpadă, cu greu pentru că zăpada nu era foarte bună pentru această activitate, am început coborârea, mai ales că deja se însera.

Cum am ajuns în drumul “principal”, am avut neplăcerea să fim (iar) atacați de câini de stână. Stăpânii (un el și o ea), veneau foarte agale fără să le pese că ai lor câini se pregătesc să sară la cineva. A trebuit Victor să le strige să se miște mai repede să îi strunească în timp ce el a folosit un mic dispozitiv cu ultrasunete să îi țină puțin pe loc. Dacă se va simți lezat cineva citind aceste rânduri că am “rănit” urechile câinilor, înseamnă că acel cineva nu a fost niciodată atacat de câini de stână. Chiar și cu stăpânii strigând la câini aceștia tot au venit până lângă noi, iar unul dintre ei chiar a sărit la Ruxy să o muște. Noroc că am apucat să o trag și să mă pun eu în fața câinelui. Abia acum și stăpânii au binevoit să mărească pasul ca să ajungă la noi să țină oarecum câinii la distanță. Am intrat în vorbă cu oamenii respectivi și am aflat că vin la blocul de calcar destul de mulți turiști, dar și “oameni cu rocile”. În sfârșit s-au potolit și câinii din a ne lătra. Din una în alta am aflat de la respectivii că ieșiseră din curte sperând să vadă căprioare, dar din cauză că trecuse mai devreme o femeie cu 3 câini, se îndoiau că vor vedea vreuna. La un moment dat ne menționează că pe lângă căprioare mai vin și urși, dar rar… În momentul ăsta, ținând cont că nu știam dacă vom mai ajunge pe lumină la mașina parcată la marginea satului (drumul până la cataroi 😆 putând fi parcurs doar cu 4×4), i-am zis lui Victor că ar trebui să plecăm pentru a nu avea vreo altă supriză prin pădure mai ales că noi nu aveam 2 câini cu noi și un topor ca domnul cu care vorbeam.

Am ajuns la mașină fără alte incidente. Chiar și așa, am preferat să urcăm în mașină și să conducem până în centrul satului unde ne-am oprit pentru a o schimba de hainele și ghetele ude pe Ruxy ca să nu răcească.

Devine stresant și neplăcut să promovezi obiectivele mai izolate ale României datorită întâmplărilor de genul. Sau poate avem noi ghinion de fiecare dată. Când eram mai tânără și mă plimbam pe munte eram lătrată de câini de stână, dar niciodată nu au părăsit turma să vină să mă atace. Primăvara, vara și toamna noi clar nu o să mai călcăm prin zonă pentru că am văzut în zonele unde zăpada era topită, multe căcăreze de oaie și unde sunt oi clar sunt și câini.

Ca și încheiere vă las o serie de fotografii cu peisajele extrem de frumoase ale zonei că poate vă conving să faceți o plimbare prin natură în zonă.