Cheile Vârghișului și peșterile din chei (magh:Vargyas-szoros, germ: Virghis Klamm), jud. Harghita, s-au format la extremitatea nordică a Munților Perșani, pe valea pârâului Vârghiș și sunt o rezervație naturală mixtă a României.

Rezervația naturală Cheile Vârghișului are o suprafață de 800 ha, se întinde pe aproximativ 4 km și s-a format datorită acțiunii corozive-erozive a pârâul Vârghiș asupra calcarelor jurasice.

Frumusețea rezervației naturale este dată atât de fenomenele exocarstice (terase, grohotișuri, lapiezuri, creste, taluzuri carstificate) și endocarstice (peșteri – multe active încă datorită cursului subteran de 1,5 km al pârâului Vârghiș), cât și de flora și fauna protejate de lege.

Pe teritoriul rezervației naturale au fost identificate și cartografiate 113 peșteri (122 conform panoului informativ) dintre care doar 4 sunt deschise publicului: Peștera Merești, Peștera Calului, Gaura Tătarilor și Șura de Piatră. Aceste 4 peșteri trebuie explorate totuși cu echipament corespunzător (frontale, căști de protecție, cizme de cauciuc sau bocanci de drumeție).

Flora

Flora întâlnită în cadrul rezervației naturale este extrem de diversificată cu plante rare și endemice dispuse pe mai multe tipuri de habitate.

Astfel, la nivelul arborilor și arbuștilor întâlnim păduri de fag (Fagus sylvatica), stejar (Quercus robur), mesteacăn (Betula pendula), tei (Tilia), arțar (Acer platanoides), paltin de munte (Acer pseudoplatanus), jugastru (Acer campestre), salcie (Salix alba), alun (Corylus avellana), mur (Rubus fruticosus), măceș (Rosa canina).

Pădurile de arin alb (Alnus incana) și negru (Alnus glutinosa) amestecate cu frasin (Fraxinus excelsior) domină lunca Vârghișului. În substratul acestor păduri se regăsește lăptucul oii (Telekia speciosa). În substratul pădurilor de fag întâlnim crucea voinicului (Hepatica transsilvanica), brusturul negru (Symphytum cordatum), colțișorul (Dentaria glandulosa), crinul de pădure (Lilium martagon) și omagul (Aconitum).

Speciile de plante caracteristice mlaștinilor și fânețelor montane sunt reprezentate de stânjenelul siberian (Iris sibirica), gladiola, bulbucii de munte (bujor galben de munte – Trollius europaeus). La nivelul pajiștilor de stâncării calcaroase întâlnim stânjenelul sălbatic (Iris aphylla), barba ungurului (garofița albă de stâncă – Dianthus spiculifolius), urechelnița (Sempervivum tectorum) și Centaurea triumfetti ssp. pinnatifida.

În luminișuri întâlnim mai multe tipuri de orhidee: untul vacii (Orchis militaris), Cephalanthera rubra, Traunsteneira globosa, dumbrăvița roșcată (Epipactis atrorubens) precum și orhideea rară, considerată monument al naturii, papucul doamnei (Cypripedium calceolus).

Alte specii de plante ce se întâlnesc în rezervația naturală sunt: ciurul zânelor (Carlina acaulis), dedițelul (Floarea Paștelui – Anemone pulsatilla vulgaris Alba), brândușa de toamnă (Colchicum autumnale și Crocus banaticus), ghiocelul (Galanthus nivalis), păștița (Floarea Paștelui – Anemone nemorosa), tisa (taxus baccata) – considerată monument al naturii, feriga (Asplenium lepidum), etc.

Fauna

Fauna ce se regăsește pe teritoriul rezervației naturale este foarte diversificată cu unele specii vulnerabile și deci protejate de lege.

Din cadrul mamiferelor se întâlnesc: căprioara (Capreolus capreolus), ursul brun (Ursus arctos), lupul (Canis lupus), mistrețul (Sus scrofa), vulpea (Vulpes vulpes crucigera), pisica sălbatică (Felis silvestris), vidra (Lutra lutra), veverița (Sciurus vulgaris), dihorul (Mustela putorius), hermelina (Mustelea erminea), ariciul (Erinaceus europaeus), cârtița (Talpa europaea), chițcanul de munte (Sorex alpinus), de pădure (Sorex araneus) și de apă (Neomys fodiens), pârșul cenușiu (Glis glis), șoarecele de câmp comun (Microtus arvalis).

Chiropterele sunt reprezentate de 19 specii dintre care: liliacul cu urechi mari (Myotis bechsteinii), liliacul cârn (Barbastella barbastellus), liliacul mic cu potcoavă (Rhinolophus hipposideros), liliacul comun mare (Myotis myotis), liliacul comun mic (Myotis oxygnatus) și liliacul cu aripi lungi (Miniopterus schreibersi).

Păsările întâlnite sunt: acvila țipătoare mică (Aquila pomarina), uliul păsărar (Accipiter nisus), corbul (Corvus corax), sticletele (Carduelis carduelis), aușelul cu cap galben (Regulus regulus), mugurarul (Pyrrhula pyrrhula), sturzul de vâsc (Turdus viscivorus), vânturelul de seară (Falco vespertinus), mierla de apă (pescărelul negru – Cinclus cinclus), mierla (Turdus merula), codobatura albă (Motacilla alba), ciocănitoarea de munte (Picoides tridactylus), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), ierunca (găinușa de alun – Tetrastes bonasia), pițigoiul de brădet (Periparus ater), pițigoiul moțat (Lophophanes cristatus).

Apele Vârghișului sunt populate de mai multe specii de pești printre care: păstrăvul fântânel (Salvelinus fontinalis), păstrăvul brun (Truite fario), babușca (Rutilus rutilus), zvârluga (Cobitis taenia), scobarul (Chondrostoma nasus), lipanul (Thymallus thymallus), cleanul (Squalius cephalus / Leuciscus cephalus), craiete (boișteanul – Phoxinus phoxinus), mreana (Barbus barbus).

Dintre reptile pot fi menționate: vipera comună (Vipera berus), șarpele lui Esculap (Zamenis longissimus), șarpele de alun (Coronella austriaca), șopârla vivipară (șopârla de munte – Zootoca vivipara), șopârla de zid (Podarcis muralis), năpârca (Anguis fragilis). Amfibienii sunt reprezentați de salamandre (Salamandra salamandra).

Trasee

Există mai multe trasee turistice ce pot fi parcurse în interiorul cheilor:

-Traseul “Punct roșu” pornește imediat după primul poduleț peste pârâul Vârghiș și urcă spre dreapta pe deasupra stâncilor și spre localitatea Merești. Traseul până la punctul de belvedere durează 1,5 ore.

-Traseul “Cruce albastră” este traseul principal al cheilor și pornește de la intrarea în rezervația naturală și parcurge cheile și cele 2 peșteri principale ale acestora (Peștera Merești și Peștera Calului). Traseul acesta durează în jur de 2 ore (și mai mult dacă aveți copii mici).

-Traseul “Bandă galbenă” ce pornește imediat după al treilea podeț peste pârâul Vârghiș și merge spre partea stângă, spre stâncile de alpinism.

La Cheile Vârghișului am ajuns în data de 30 octombrie 2021, într-o foarte frumoasă zi de toamnă. Drumul până la chei l-am făcut venind dinspre Vârghiș și am fost plăcut surprinși să parcurgem un drum forestier asfaltat cu excepția ultimilor aproximativ 2 kilometri care erau de drum pietruit, dar bun. Spre finalul drumului forestier, GoogleMaps ne orienta spre partea stângă, dar am dat de o barieră așa că am continuat cu mașina până la parcarea cu plată aflată imediat lângă Centrul de Informare Turistică. Acesta, am aflat ulterior de la paznicul parcului național, nu este de fapt centru de informare ci o căsuță pentru desfășurarea taberelor de vacanță pentru copii sau pentru organizarea de team building-uri și deci nu au nici un fel de suveniruri.

Am parcat mașina și am plătit 25 de lei/zi (ceea ce mie mi s-a părut foarte mult pentru o parcare pe iarbă fără nimic amenajat, dar mno…) și ne-am îndreptat spre bariera de care vă spuneam anterior. Imediat și-a făcut apariția paznicul la care am achitat 8 lei/persoană reprezentând taxa de intrare în Rezervația Cheile Vârghișului (deși pe chitanță scrie că este donație 😐).

De la barieră până la primul podeț peste Vârghiș am făcut aproape 15 minute în destul de multe proteste ale Ruxandrei care vroia doar pe umeri la Victor. Chiar și așa am reușit să ne bucurăm de peisajul de toamnă, care este anotimpul meu preferat. Nu toamna friguroasă și ploioasă când tot ce îți dorești este să stai în casă la un film cu o cană de ceai fierbinte, ci toamna însorită, răcoroasă dimineața și ușor mai caldă la prânz, cu frunzele copacilor într-o multitudine de culori și care foșnesc atunci când calci pe ele.

Podețul a făcut-o pe Ruxy să vrea să își folosească și propriile picioare. Yay. Niște semne de după podeț ne avertizează și de urși, șerpi și căderi de pietre. Yay…NOT. Deși parcurgând traseul marcat și văzând cât de mulți turiști sunt (în special familii cu copii) m-am mai liniștit în privința urșilor. Bineînțeles că Mimi (Minnie Mouse) nu putea să lipsească nici de la această plimbare (deși spre final s-a plimbat în rucsac 😅).

Imediat după acest prim podeț, pe partea dreaptă este poteca pentru Traseul “Punct roșu”. Am stat noi și ne-am tot gândit și răzgândit dacă să mergem întâi pe acest prim traseu sau să continuăm pe Traseul “Cruce albastră”. Până la urmă am decis să lăsăm “Punctul Roșu” la final. Și bine am făcut.

Ne-am continuat drumul pe malul pârâului cu pauze lungi și dese pentru ca Ruxy să dea cu picioarele în frunzele uscate de pe potecă și să “înoate” printre ele (și noroi, dar… Hei! S-a inventat mașina de spălat rufe așa că putem lăsa copilul să se simtă bine ☺). Nu ne grăbeam nicăieri oricum. Am ieșit să ne oxigenăm plămânii afumați de aerul din Brașov. Cât Ruxy se juca cu frunzele (că deh… ei nu prea îi păsa de peisaj) noi am putut admira liniștiți împrejurimile.

După aproximativ 15 minute, din cauză de bălăcit printre frunze, am ajuns și la al doilea podeț peste pârâul Vârghiș. La fel ca la primul, acrofobia mea a fost ușor pusă la încercare datorită mișcării legănate a podului. Fix înainte de acest al doilea podeț, cărarea este întreruptă de niște stânci pe care se urcă cu ajutorul unor lanțuri (nu știu cât se vede din poză), dar nimic extraordinar de greu. Adică noi am trecut cu Ruxy destul de ușor și avea doar 3 ani și 10 luni când am fost noi în excursie la Cheile Vârghișului.

După vreo câteva minute de mers am decis să ne oprim să mâncăm, mai ales că Ruxy și taică-su fac urât la foame… Am ajuns la o zonă unde erau amenajate ceva bănci, dar fiind la umbră, iar la umbră era destul de răcoare, am ales să luăm prânzul pe niște bolovani așezați la soare și să admirăm stânca din fața noastră și pârâul ce ducea la vale frunzele ruginite căzute din copaci.

După ce am dat cu bâta în baltă, la propriu vorbind (după cum o vedeți pe Ruxy), ne-am continuat drumul până am ajuns la podețul cu numărul 3 situat față în față cu Peștera Calului (magh: Lócsűr barlang, Lolik barlang, Lóbarlang). Această peșteră se regăsește în majoritatea articolelor on-line sub denumirea de Peștera Șura Cailor.

Intrarea în Peștera Calului se face pe o mică pantă care poate fi destul de alunecoasă dacă a plouat recent. O deschidere mare de aproximativ 10 m lățime și 6,5 m înălțime ne permite să intrăm în întunericul răcoros al peșterii. Sunt aproximativ 220 m de galerii subterane ce pot fi explorate de curajoșii (nu a fost cazul nostru) echipați cu lanterne (nu cu lanterna de la telefon ca noi că batman, batman) și fără vreo fobie de întuneric, spații înguste, păianjeni sau alte lighioane (iar: nu a fost cazul nostru 😑).

Am intrat și noi în peșteră, dar nu am înaintat mult în principal datorită sursei slabe de iluminare pe care o aveam (lanterna de la telefon), dar și din cauza faptului că nu prea aveam chef să mergem ciuci pe anumite porțiuni. Am stat, ne-am zgâit la fluturii ce străluceau, la fel ca și pereții peșterii, de la picăturile de apă. Ne-am mai învârtit de 2-3 ori apoi am decis să ne îndreptăm spre ieșire. În acest moment am văzut o altă galerie spre partea stângă (privind spre ieșirea peșterii) care se deschidea la exterior pe post de “fereastră”. Am zis să mergem și noi încolo să vedem și noi ieșirea. Am făcut ceva pași, m-am uitat pe pereți, am văzut păianjeni uriași…. În acel moment am zis: “Dă-o încolo de galerie și peșteră. Hai să ieșim.” 😆 Spre ieșire am văzut un tată ce îi arăta băiețelului său ceva pe tavan. Mă uit și eu. Liliac. Yupppiii. De mult vroiam să văd și eu ceva lilieci în vreo peșteră și să fac baremi 2-3 poze la unul. Noroc cu zoom-ul de la camera foto că la cât era de mititel și singurel acolo sus atârnat de tavan…

După ce am ieșit din Peștera Calului am decis să mergem să căutăm Gaura Tătarilor (magh: Tatárlik; pe GoogleMaps se regăsește sub numele de Grota Tătarilor) înainte de a vizita Peștera Mare de la Merești, mai ales că citisem undeva pe internet că traseul pornește de pe lângă podul 3 peste Vârghiș unde eram și noi la momentul respectiv. După toate pozele văzute pe internet, mi s-a părut că acesta ar fi cel mai interesant obiectiv pe ziua respectivă. Gaura Tătarilor nu este indicată nicăieri și necesită un pic de noroc pentru a fi găsită sau să întâlnești pe cineva care știe pe unde este. Poate în plin sezon este mult mai ușor de găsit urmărind unde merg pâlcurile de oameni.

Ne-am întors astfel puțin din drum deoarece, mergând spre podețul cu numărul 3, văzusem un copac marcat cu o bandă roșie destul de ștearsă și un fel de cărare ce pornea de după copacul respectiv și urca spre partea stângă.

Am început să urcăm încercând să căutăm din priviri ceva care să semene cu pozele de pe internet. La un moment dat mi s-a părut că drumul se bifurcă, iar spre partea dreaptă ar fi o săgeată mică tare pe un copac îndepărtat ce indica spre dreapta, dar am zis că drumul ce continua drept pare mult mai evident și sigur mă înșel. Am tot urcat noi și nimic. La un moment dat am dat peste alte 2 grupuri de oameni care și ei căutau Gaura Tătarilor. Am intrat în vorbă cu oamenii respectivi și am aflat că ei urcaseră mult mai sus și nu au găsit nimic. Unul dintre grupuri era format doar dintr-o doamnă și un domn. Moamă ce încântată a fost Ruxy de mărul primit de la doamna. Să-i dea Dumnezeu sănătate 🤩.

Cum panta devenise foarte abruptă și frunzele căzute nu aveau rolul de a ne ușura înaintarea făcându-ne să alunecăm la tot pasul, am decis să o lăsăm baltă și să plecăm mai departe. La coborâre, ajungând iar la aparenta bifurcație de drumuri, am decis să urc eu repede să văd dacă găsesc ceva, cât Victor face o pauză cu Ruxy. Și am găsit. Am urlat din toți rărunchii de fericire și l-am așteptat pe Victor să mă ajungă din urmă. M-au auzit și oamenii de care vă ziceam mai devreme și așa au ajuns și ei să vadă peștera.

După cum se vede în poze, semnul pentru cărarea corectă este foarte mic și ușor de ratat. Mă gândesc că atunci când copacii sunt înfrunziți este și mai greu de identificat, dar poate atunci cele două cărări sunt mai vizibile. Un alt reper ar fi faptul că Gaura Tătarilor este fix deasupra Peșterii Calului. Dacă v-ați îndepărtat prea mult de stânca respectivă nu e bine și trebuie să vă întoarceți.

Ne-am învârtit prin cele două “nări” ale “craniului” fără să ne călcăm în picioare cu alți turiști, care, cel mai probabil, nu știau să ajungă la Gaura Tătarilor. Sincer, îmi place la nebunie când sunt puțini turiști și pot face poze în liniște fără să îmi intre în cadru altcineva care nu dă doi bani că vreau și eu să fac o poză. Pe drumul de întoarcere am fost întrebați de mai multe persoane dacă știm cum se ajunge la “nări” și am încercat să explicăm cât de bine am putut pentru ca și alții să se bucure de geologia spectaculoasă a acestei peșteri.

Doritorii echipați corespunzător pot face și escaladă pe peretele acestei peșteri.

Vis-à-vis, am avut plăcerea să admirăm intrarea în Peștera Mare de la Merești.

După ce am terminat de explorat cei 62 m de galerii, am coborât din nou în drumul “principal”, am traversat podețul și am luat-o spre partea dreaptă pentru a ajunge la Peștera Merești (Peștera Mare de la Merești, Peștera de la Homoród Almás, Peștera Merești, Orbán Balázs barlang, Peștera din Stânca Minunilor, Kölik, Csudalokbi Barlang).

Accesul la Peștera Merești se face pe o scară metalică la care trebuie să fii puțin atent ca să nu îți alunece piciorul între trepte. Cei 1578 m de galerii situează această peșteră pe locul I ca mărime al peșterilor din Cheile Vârghișului, dar și din Carpații de Curbură. Tot în această peșteră se găsește un număr impresionant de lilieci, motiv pentru care accesul în unele porțiuni ale peșterii este restricționat pentru a nu deranja coloniile în timpul împerecherii sau hibernării. Speciile de lilieci ce se regăsesc în această peșteră, conform panoului informativ, sunt: liliacul comun mare, liliacul comun mic și liliacul cu aripi lungi. În anotimpul împerecherii (toamna) peștera este vizitată și de alte specii de lilieci care în mod normal habitează în scorburi: liliacul cu urechi mari, liliacul cârn.

Noi am explorat foarte puțin din această peșteră datorită faptului că nu aveam o sursă de iluminare corespunzătoare, dar și pentru că eram cu Ruxy după noi. Am ieșit puțin la “Fereastră” și am dat o roată prin Sala Elisabeta și Sala Semănătorilor. Dacă doriți să explorați mai mult decât am făcut-o noi, v-am atașat mai jos hărțile cartografiate ale Peșterii Calului și ale Peșterii Merești pentru a vă putea face o idee despre ramificațiile galeriilor, dar și despre posibile echipamente speciale necesare (frontală, cască de protecție, scară, cizme pentru noroi, etc.).

Am decis în sfârșit să facem cale întoarsă ca să mergem și pe traseul “Punct roșu”. O foarte mare parte de drum Ruxy a vrut pe umeri. De această dată se vedea că e ruptă de oboseală. Am ajuns în sfârșit la indicatorul pentru traseul dorit și începem urcarea. Nu a durat mult (5 minute) apoi Ruy a cerut pauză. Ne-am așezat pe o buturugă și am analizat puțin situația. Copilul a obosit. Ținând cont că indicatorul spune că traseul durează 1,5 ore… Apăi nicio șansă să târâm fetița după noi și cum eu țineam cu tot din-adinsul să merg și pe acel traseu am hotărât ca Victor și Ruxy să mă aștepte la mașină.

Am început urcarea voioasă nevoie mare. La un moment dat am început să-mi dau sufletul, că deh… nu mă pot lăuda cu o condiție fizică extraordinară după două sarcini. Și urc. Și urc. Și admir peisajul… Brândușele de toamnă și pădurea arămie sunt extraordinare. Și îmi dau seama la un moment dat că doar eu admir peisajul… Și îmi aduc aminte de semnul ăla cu atenție la urși… Și fiecare foșnet de frunză începe să mi se pară suspect 😣.

La un moment dat coboară un grup de oameni. Mă gândesc să îi întreb dacă mai am mult de urcat doar că abia pot respira dar’mite să mai și vorbesc. După aproape 20 de minute de urcat stau și mă gândesc dacă să mă mai chinui. Era deja 4 și jumătate după amiaza, începuse să mă doară genunchiul beteag (că deh… genunchiera e bună de ținut în mașină și nu de purtat…) și conform indicatorului mai aveam cel puțin jumătate de oră de urcat. Apoi ar mai fi fost și drumul de întoarcere care ar fi durat tot pe atât și riscam să mă prindă întunericul. Am decis să mă întorc și eu la mașină. Mai mult pe fund a fost coborârea din cauza genunchiului care deja durea foarte tare și din cauză că alunecam mereu pe covorul de frunze uscate.

Aruncând o ultimă privire în urmă, după o jumătate de zi petrecută în natură, am ieșit și eu din Cheile Vârghișului și m-am îndreptat spre parcare. Pe drum spre localitatea Vârghiș am oprit pe partea dreaptă la o rulotă să mâncăm un langoș și am cumpărat și un magnețel de acolo.

Deși noi am vizitat Cheile Vârghișului toamna, ceea ce ne-a permis să admirăm stâncile în toată splendoarea lor fără a fi ascunse de frunzișul copacilor, sigur rezervația are farmecul ei și în alte anotimpuri. Iarna, din ce am citit, la intrarea în peșteri se formează stalagmite de gheață, iar primăvara și vara aduc cu ele o multitudine de culoare prin florile și animăluțele protejate de lege ce își fac apariția. Noi cu siguranță vom reveni, mai ales că mai avem multe de explorat. La această primă vizită, ținând cont că am fost cu Ruxy, am văzut chiar multe lucruri. După ce ai copii, numărul obiectivelor și felul cum se desfășoară o excursie depind în totalitate de toanele micilor omuleți.

Vă recomand vizita la Cheile Vârghișului în orice anotimp. Nu uitați să respectați natura, să nu lăsați gunoaie în urma voastră, să nu vă balansați/săriți pe poduri, să nu vă scrijeliți numele/inițialele pe stânci sau copaci (vorba aia: numele proștilor pe toate gardurile), să nu distrugeți marcajele și nu în ultimul rând, să vă bucurați de ce vă oferă natura.