Îmi doream de prin primăvară să ajung la Cheile Nerei, dar copiii au făcut cu rândul la Panadol, apoi am fost la mare, apoi iar Panadol, apoi nunta cumnatei… mă rog. În sfârșit am ajuns să vizităm Cheile Nerei în weekend-ul 11-12 septembrie 2021. Pe “uscat” pentru că nu am fost pe apă 😜, pentru că nu eram băuți (berea cumpărată era prea rece pentru a fi băută) și pentru că (cel mai important) nu mai plouase de mult.

Fiind un drum destul de lung, am zis că plecăm de la Brașov spre Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița imediat după ce termină Victor serviciul vineri la ora 18:00, conducem (el, că eu nu 😁) cât conducem, ne cazăm în Lugoj, iar dimineața continuăm spre primul obiectiv (dintr-o listă luuungă) ales de mine și anume Podul Bei. Și cum socoteala de acasă nu se potrivește mai niciodată cu cea din târg….

Vineri, soacra mea era deja la noi, dânsa urmând să stea cu Andreiuțu, ca noi să putem rupe ușa la ora 18:00. Bineînțeles că abia pe la 18:45 am reușit efectiv să plecăm: stai că nu am terminat de îmbrăcat copilul ăl’ mare, stai că vrea fata la baie, stai că vrea să o pupe pe bunica, stai că TREBUIE să o luăm pe Mimi (Minnie Mouse) cu noi, stai că, stai că…. În sfârșit am plecat. Stai că am uitat să facem plinul….offf…..las’ că mergem așa și vedem pe drum. Din fericire, drumul până în Făgăraș a decurs fără alte smiorcăieli pentru că Ruxy a adormit (asta nu va fi o chestie tocmai bună la noapte). În Făgăraș ne-am dat seama că, plecând târziu, s-ar putea să nu mai găsim unde să luăm cina, așa că am oprit la Kaufland, am luat 2 porții de mici (nu am fi avut de ales altceva nici dacă am fi vrut) și ne-am continuat drumul.

Pe lângă Sibiu se trezește copilul. Și îi este foame. Și începe să urle că vrea să mănânce. Nu avem încotro și oprim la o benzinărie și mâncăm pe capota mașinii în speranța că nu va da totul afară mai târziu. Spre fericirea noastră, nu a dat. Și pentru că eram în benzinărie am făcut și plinul cu această ocazie.

Fiind deja destul de târziu și realizând că nu vom ajunge în Lugoj, am început să caut cazare pe Booking pentru Deva. Am găsit ceva ce s-a dovedit foarte drăguț la fața locului: Hanul lu’ Moș Opincă (rezervă aici). După ce am rezervat pe Booking, am sunat să fiu sigură că și-au reactualizat rezervările, mai ales că ajungeam într-o oră acolo, ca să nu ne trezim că nu au pregătit camera. Cu toate astea am ajuns și… cucu… pe fata de la recepție nu o anunțase nimeni că venim 😅. Mă rog… S-a rezolvat repede. Am reușit să ne ducem bagajele în cameră. Foarte drăguță camera. Ruxy a fost încântată.

După ce ne-am cazat și ne-am dus bagajele în cameră, am ieșit pe terasa comună de la etaj și am stat la un pahar de votcă (luată de la supermarket din Deva) și am admirat Cetatea Devei și orașul. Foarte frumoasă iluminarea bisericilor Devei: lumini albe și turlele cu albastru….Trebuie neapărat un city-break de noapte la Deva ca să le vedem de mai de aproape, dar cazați undeva mai în buricul târgului, nu să facem o oră pe jos până înapoi la cazare.

Și pentru că a dormit pe drum, normal că Ruxy a fost voioasă până pe la 1 noaptea. Măcar nu am avut proteste pe drum. Asta e.

A doua zi, ne-am trezit la ora 08:00 (ceea ce se va dovedi a fi foarte târziu), am luat micul dejun la cazare pentru a nu trebui să căutăm ceva pe drum, iar în jur de ora 10:00 (până am coborât la masă, până ne-a luat cineva comanda, până ni s-a gătit comanda, până s-a alergat Ruxy cu o altă fetiță de acolo etc.) am urcat în sfârșit în mașină să parcurgem și restul de 4 ore până la Cheile Nerei.

După ce am ieșit de pe A1 am văzut de ce GoogleMaps zice că mai avem vreo 3 ore până la obiectiv….oamenii ăia din Caraș-Severin chiar au dreptul să se plângă de drumuri. Absolut groaznice. În localități mai găseai ceva asfalt, dar în afara lor doar drum de piatră unde puteai merge POATE cu 40-50 km/oră. Victor, care conduce mai agresiv, că cei de pe acolo mergeau mult mai încet. S-a enervat unul cu SUV-ul la un moment dat că îl depășește o skoda veche cu numere de Brașov și i-a dat goarnă să ne depășească, dar după ce a dat în 2-3 gropi o fi zis că nu merită. La un moment dat am dat iar doar de asfalt. Și ne-am bucurat. Mult. Până au început gropile….

Cum nu aveam cazare, am tot oprit preventiv pe drum și ne-am notat numere de telefon ale diverselor pensiuni din zonă. A fost o chestie foarte deșteaptă asta, după cum aveam să vedem mai târziu.

Ajungem în sfârșit la primul “obiectiv”, Podul Bei, care s-a dovedit a fi de fapt intrarea în Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița 😶. Asta se întâmplă când nu verifici toate obiectivele și informațiile și pleci cu capul între urechi… După o scurtă prezentare a ce putem vizita făcută de către paznic și după ce am achitat taxa de intrare în Parcul Național, ne-am îndreptat spre al doilea obiectiv, Cascada La Văioaga. Pentru că Google s-a decis să ne lase baltă, am mers pe drum până am văzut mașini parcate. Mno…acolo trebuie să fie și cascada, că doar nu au oprit toți la pauză de pipi 🙃. Oprim și noi, coborâm din mașină, vedem și semnul de cascadă. Bun. E bine. Am nimerit. Ne împachetăm și coborâm spre râu. O porțiune destul de abruptă la un moment dat unde a trebuit să o luăm pe Ruxy pe sus ca să mai ajungă copilul într-o bucată la baza cascadei.

Extraordinar de frumos. De la culoarea apei, la spuma făcută de apa ce se rostogolea pe travertin, la rădăcinile copacilor, la stâncile din jur, la liniștea dimprejur (exceptând zgomotul apei). Nici nu am avut parte de bombardieri care să strice farmecul locului. Eram 3 familii, care fiecare a admirat în liniște și am făcut cu rândul pe piatra din fața cascadei pentru a ne face poze.

Și Mimi a admirat cascada, iar apoi la urcare a apucat-o “somnul”. “Shhhh, Mimi doame, shhhh”. Oh, ce bine. Înseamnă mai puțină gălăgie din partea lui Ruxy.

Ne-am continuat drumul cu mașina până la păstrăvăria de care ne-a spus paznicul că ar fi începutul traseului pedestru pentru Lacul Ochiul Beiului. Ce bine că nu puteai face stânga sau dreapta că Google era în șomaj tehnic. Pe drum a trebuit să opresc pentru o poză. Culoarea râului Beu era extraordinar de frumoasă.

Am ajuns la un camping pe partea dreaptă și la multe mașini parcate pe partea stângă. Fix acolo ne-am parcat și noi. Am mers apoi spre restaurantul pe care l-am ginit de pe partea stângă pentru a vedea ce au de vânzare. Gândindu-mă că poate la întoarcere este închis, mi-am luat magneței de acolo. Nu m-a dus capul că dacă au închis la întoarcere pentru magneți or să aibă închis și pentru mâncare. Magneței să am…

Am pornit apoi la drum spre Izvorul râului Bei. După ultima clădire pe partea stângă se face un drum îngust care urcă preț de 5-10 minute până într-un drum forestier unde mergi spre dreapta pentru a ajunge la Lacul Ochiul Beiului. Drumul este lejer. Te simți ca la plimbare pe bulevard doar că te mai împiedici de ceva pietre și mai oxigenezi și plămânii. Asta cu oxinenarea este doar dacă vrei, pentru că am văzut o femeie care îi afuma la greu. Foarte amabilă doamna respectivă. Ne-am întâlnit și la Cascada La Văioaga și la Cascada Beușnița.

Tot drumul se face pe malul râului Beu în susurul apei. Sau în plânsetele lui Ruxy cu “vleau pe gât”. La alegere (pentru mine): la un moment dat am luat-o înainte să am un pic de liniște și l-am lăsat pe Victor în gălăgie. El nu a mai avut de ales 😅.

I-am așteptat lângă o cascadă secată de lipsa ploilor (știu, cam întunecată poza).

La nici 10 minute (cred, pentru că în gălăgie timpul pare să se scurgă cu mult mai încet) este și Lacul Ochiul Beiului. Niște nuanțe de verde și albastru (depinde de cum bate lumina și de unghiul din care privești) de zici că nu e adevărat. Am văzut ceva poze pe internet, dar cum trăim în era prelucrărilor digitale mă gândeam că sigur sunt băgate ceva filtre și luminozități. Realitatea în schimb mi-a demonstrat că într-adevăr lacul are niște ape limpezi și de o culoare schimbătoare foarte frumoasă. Eu nu prelucrez nici o fotografie de a mea. Cu absolut nimic. Nu filtre, nu intensitate luminoasă, nu autocorrect, nu contrast, nu nimic. Cum iese din aparat exact așa rămâne fotografia. Și nu am reușit să surprind exact nuanțele lacului. Chiar și așa, cu nuanțele ce au ieșit în fotografii se vede că este foarte frumos. Părerea mea. Să stai să privești peștii cum înoată și plantele cum se mișcă sub unduirea apei este extraordinar de relaxant.

După ce s-a mai odihnit și Ruxy, am identificat indicatorul spre Cascada Beușnița și am pornit într-acolo. Și de această dată traseul urmează firul apei (al Beușniței de această dată) pe lângă numeroasele ei cascade în curgerea spre întâlnirea cu “lacrimile” beiului (am scris despre legendă aici). Prima parte a traseului este de urcuș ajungându-se apoi iar la un drum lin, prin pădure. Dacă la Ochiul Beiului era plin de turiști, spre Cascada Beușnița nu prea urca lumea.

Pe drum ne-am reîntâlnit cu doamna cu țigara. Ne-a spus că mai sunt vreo 5 minute până la Cascada Beușnița, dar că este secată și că ei (erau vreo 3-4 persoane, nu mai țin minte exact) sunt foarte dezamăgiți că au parcurs drumul degeaba. Fiind așa aproape de cascadă, am decis totuși să mergem să vedem măcar travertinul uscat (apropos de titlul articolului) dacă nu îl putem admira ud.

Știam că pentru a vizita cascade, de oriunde, nu doar Beușnița, este indicat să mergi după ploi pentru a le putea admira la adevărata lor valoare. Știam și că nu plouase de ceva vreme în Caraș-Severin, dar cum am reușit să ajungem să vizităm Cheile Nerei după aproape 3 luni din cauză de Panadol, am zis “Hai acum, că săptămâna ce vine poate iar avem Panadol”. Dacă stăm să se alinieze toate stelele și să fie totul perfect nu mai vizităm nimic, ever.

Am ajuns la Cascada “Uscată”. Foarte interesant travertinul și nu, nu sunt sarcastică. Să poți să mergi efectiv până lângă stâncă și să o admiri fără să-ți faci griji că te uzi și e apa rece este foarte fain.

Așa am văzut și o peșteră în care ne-am băgat nasurile. Curgea râul pe dinăuntru și te izbea un frig de numa numa. Nu știu dacă atunci când Beușnița are apă această mini peșteră este vizibilă sau accesibilă. Va trebui să verificăm la următoarea vizită pentru că eu clar vreau să văd cascada asta și cu apă.

La Cascada Beușnița 1 se termină și marcajul. Apare un 1 acum pentru că, citind pe un grup de pasionați de cascade din care fac parte că ar mai fi o cascadă Beușnița, Beușnița 2, l-am informat pe Victor că ne vom continua traseul. Vă dați seama ce surpriză pe el că mai are de cărat copilul încă 15-20 de minute. Această a doua cascadă nu prea este știută de lume. Drumul până la ea nu este marcat, dar există o mică potecă pe malul râului care te va duce până unde trebuie. Nu ai cum să o ratezi dacă urmărești râul. Când ajungi la peretele de stâncă alb de pe partea dreaptă știi că mai ai doar vreo 5 minute până la cascadă. Pentru a ajunge la potecă trebuie să urci de-a dreptul pe lângă Beușnița 1. Din punctul ăsta de vedere a fost foarte bine că era secată pentru că am putut alege să urcăm pe partea dreaptă unde urcușul părea mai lin. Și pe travertinul uscat nu prea aluneci. Debitul fiind scăzut se vedeau foarte multe bazine de apă de culoare verde-albastru în travertin. De această dată poteca este mai sălbatică, doar pentru o persoană și de multe ori lipsește, dar nu este pericol să cazi în vreo râpă.

Am avut noroc și nu am mers degeaba la Beușnița 2. Asta avea apă. Nu era Cascada “Uscată” 2. Am încălțat copilul cu cizme, eu m-am descălțat de adidași și am intrat în apă să vedem cascada întreagă din față. Și cum eram doar noi pe acolo nu mi-am făcut griji că o să amuz pe careva dacă dau cu fundul de travertin. Nu am pățit-o. În schimb travertinul ăla este foarte bun pe post de piatră ponce. Chiar aveam nevoie de exfoliere la tălpi. Victor a sărit din piatră în piatră fără să fie nevoie să se descalțe, dar el nu este așa tolomac ca mine. Și tot căscând gura pe acolo, ne-am trezit că soarele se pregătește să apună. Nasol. Să mergi prin pădure pe înserat sau pe noapte nu e tocmai o idee bună. Și am mai stat totuși un pic. Soarele numai ce ajunsese să lumineze travertinul cascadei în culorile calde ale apusului. Moooaaamă ce nuanțe… Care din nou nu au ieșit în fotografii exact cum aș fi vrut, dar nu contează. Mi-au rămas în memorie.

Și cum soarele se lăsa din ce în ce mai jos și aveam de făcut un drum de aproape 2 ore până la mașină, am plecat. Drumul până la Beușnița 1 a fost foarte plăcut. Mereu în razele soarelui. Apoi nexam soare.

Ne-am mai oprit o rundă la Lacul Ochiul Beiului care acum avea nuanțe foarte pronunțate de albastru, după care ne-am continuat drumul spre mașină. La un moment dat apare în față un bărbat. Mi-a stat pitpalacul. Prea multe filme de groază văzute… Apoi în spate la ceva distanță o femeie. M-am liniștit. Apoi încă un grup cu o femeie cu bebe în sling. Nasol. Deja era întuneric bine. Ei se vor întoarce cu lanternele.

Am ajuns în sfârșit la mașină. GoogleMaps și RDS încă în șomaj tehnic. Noi nu aveam cazare. Nașpa. Noi ca noi, știm să dormim în mașină în caz de, dar ce facem cu copilul? Ieșim din Parcul Național și conducem până la Pensiunea Dady la intrarea în Potoc. Nu mai au nimic liber. Nasol. RDS se decide să-și întrerupă șomajul. Sunăm la un număr de telefon luat de pe un stâlp. Ni se dă cu respins. Încercăm iar. Respins. Bun. Încercăm un al doilea număr. Yay. Răspunde careva. Și are liber. Și nu, nu are restaurant. Dar are un magazin alimentar și îl poate ține deschis până ajungem. Ce bine.

Am ajuns la pensiunea (ditamai pensiunea) din Socolari: Cazare Violeta. Este nouă pensiunea. Încă miroase varul de pe pereți. Da, nu toate finisajele sunt puse la punct, but who cares? Ne-am luat ceva de mâncare de la magazin și pentru că ne-am gândit a doua zi dimineță să ne facem (Victor 😉) o papară, am vorbit și de niște ouă. Am primit ouă de la găinile doamnei. Chiar a dus-o pe Ruxy să vadă găinile. Sper să nu luăm păduchi. Apoi am mers să vedem câinii. Sper să nu luăm purici. În sfărșit s-au liniștit apele. Ne-am lăsat bagajele în cameră și am coborât la bucătărie să mâncăm. Duș și apoi somn de voie. Dacă de păduchi am scăpat, de purici nu sunt ferm convinsă. Sau și-au făcut de cap țânțarii cu mine.

Și pentru că mai aveam ceva obiective pe listă, a doua zi, după micul dejun, am revenit în Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița. Aveam ceva obiective și pe partea cealaltă a munților, gen Cascada Bigăr și Lacul Dracului, dar am zis că nu avem timp și de alea mai ales că avem mult de condus până acasă.

Cum paznicul ne-a ținut minte din ziua precedentă, nu a mai fost nevoie să plătim încă o dată intrarea, deși nu ne-ar fi deranjat cu absolut nimic mai ales că 10 lei nu sunt cine știe ce sumă. De această dată am lăsat mașina la Podul Bei urmând să mergem spre La Tunele și la o plajă pe malul Nerei cu nume foarte exotic: Acapulco Beach. Foarte mari proteste din partea lui Ruxy în această dimineață când i s-a zis că va merge pe propriile picioare și nu pe umerii lui taică-su din cauză că doar o persoană jumătate încape pe poteca traseului.

Traseul de duminică, în totalitatea lui, ar fi legat Podul Bei de Sasca Română și ar dura (pentru oameni normali, nu pentru noi cu Ruxy) aproximativ 1 oră dus. Noi am parcurs acest traseu doar până la porțiunea de stâncă cu lanțuri (buhuhu). Dacă nu ne-ar fi recomandat paznicul parcului să mergem până la lanțuri nici nu am fi știut ce peisaje frumoase pierdem.

La Tunele. Sunt 7 astfel de tuneluri săpate în stâncă. Nu se știe exact cine le-a săpat. Unii spun că romanii, alții spun că locuitorii din Sasca Română pentru a ajunge mai repede la morile din Potoc. Either way, este o plăcere să le parcurgi. Primele 3 tuneluri sunt scurte, unul după altul și la aproximativ 5 minute de Podul Bei. Majoritatea turiștilor parcurg aceste tuneluri, iar apoi se întorc și continuă spre Lacul Ochiul Beiului.

Dacă nu te-a făcut mama în mașină și mai mergi 5 minute, ajungi la tunelurile 4 și 5. Aici trebuie să ai puțină grijă că între cele două tuneluri este o “fereastră” destul de largă cu vedere la Nera și un copil mic o poate ușor lua la scăldat pe acolo. Unul din cele două tuneluri (nu mai țin minte exact care) este mai mic de înălțime. Victor, la cei 1,82 m ai săi a trebuit să se aplece. Spre fericirea mea nu a dat cu capul el având antecedente de acest gen.

După tunelul 5 peisajul este mirific. Cărarea merge prin pădure până la malul Nerei, apoi urcă iar până lângă stânci.

După aproape 35 de minute am ajuns la tunelul al șaselea și cel mai lung. Am citit că ar avea undeva la 40 de metri lungime. Aici a trebuit să orbecăim puțin până ne-a picat fisa că mai avem până ieșim la lumină și ar fi bine să pornim lanterna de la telefon.

După alte 5 minute de peisaje foarte frumoase se ajunge la o intersecție de poteci: se va face o potecă spre stânga care coboară până la malul Nerei la plaja Acapulco, iar poteca pe care ați venit duce mai departe la tunelul numărul 7. Tunelul numărul 7 este mai mult o arcadă de stâncă.

După ultimul tunel, am mai mers cred că 2 minute și am ajuns la lanțuri. Când am auzit lanțuri ne gândeam efectiv la lanțuri și că va trebui să mergem pe rând fără copil. Lanțurile au fost de fapt un cablu de susținere prins în stâncă, iar poteca a fost destul de lată să încap foarte ușor și eu și Ruxy pe care eu am ținut-o de mână. Dacă ești acrofob, ca mine, este posibil să te ia puțin amețeala dacă te uiți la Nera aflată la vreo 15 metri sub potecă. Părerea mea: dacă este cablu ține-te de el că ăia de l-au pus acolo știu ei mai bine de ce l-au pus.

După ce am trecut de cabluri și am făcut o mică pauză, am decis să ne întoarcem pentru că mai aveam de mers și la Acapulco Beach, iar Ruxy deja dădea semne de oboseală. Am făcut stânga-mprejur și ne-am îndreptat spre intersecția de poteci. Exact la capătul porțiunii de cablu mă uit pe cărare și ce văd? O piele de șarpe. Și că tot veni vorba de șerpi: Cheile Nerei sunt raiul pentru viperele cu corn, care, cam toată lumea știe, sunt veninoase. Poate un adult sănătos nu va muri de la o mușcătură, dar atenție la copiii mici. Mai ales că nu există semnal în zonă. Șerpii “aud” vibrațiile deci de cele mai multe ori se vor retrage de pe potecă dacă aud că vine cineva. Atenție pe ce pun mâna copiii. Mai ales dacă aveți o sălbatică mică cum avem noi care culege bețe și lovește cu ele în toate direcțiile. Să nu cumva să culeagă un “băț” de formă maleabilă. Asta nu înseamnă să evitați zona pentru că este foarte frumoasă, ci să aveți grijă în permanență. Căutând ceva informații despre viperele cu corn, pe lângă bine-cunoscutul wikipedia, am dat peste site-ul acesta. Mie mi se pare bestial. Îți arată toate speciile de șerpi din România, pe județe și ceva informații și poze despre ei. Sper asta să rămână cea mai apropiată întâlnire a noastră cu vipera cu corn.

Acapulco Beach. Singura plajă cu nisip de pe Nera. Așa se zice cel puțin. Eu personal nu le-am verificat pe toate ca să pot spune dacă este sau nu adevărat. Ruxy a fost în culmea fericirii că a putut să încalțe iar cizmele și să se joace în apă. Eu m-am descălțat și am intrat efectiv să mă plimb prin apă. Am descoperit așa și o cascadă mică ascunsă de stânci. Sau izvor? Imediat după noi au venit un el și o ea. Nush ce naționalitate erau, dar nu vorbeau română. Am tot așteptat să plece și când am văzut că se fac comozi, m-am dus (cu nesimțire 🤪) la ea și am rugat-o frumos să-și mute puțin bagajul să pot să fac și eu 2-3 poze. M-am bucurat pentru această inițiativă a mea pentru că la nici 10 minute a venit un grup mai mare de 3 copii și vreo 5-6 adulți care efectiv s-au dezbrăcat la costum de baie și s-au apucat să se bălăcească. Eu abia am intrat până la genunchi în apa aia rece clonț și părinții respectivi și-au lăsat copiii să se scalde complet. Curajoși părinți.

Foarte rece apa, iar pietrele păreau efectiv ruginite.

Mai fac eu ceva poze și când mă uit spre dreapta ce văd? Tipul străin se îmbăia la cucul gol😐. De față cu toți copiii pe acolo… Mă rog… În aceeași direcție fiică-mea scotea apa din cizme. “Ce faci, mami? A intrat apa în cizme?”, “Nuuu”, “Păi și atunci de unde apă în cizme?”, “Că nu știu” 😂

Bun. Mă încalț, împachetăm copilul și plecăm spre mașină. Nu m-am putut abține să nu mai fac câteva fotografii pe drumul de întoarcere.

Ne suim fundurile în mașină și mergem la Sasca Română la Puntea suspendată, care ar fi fost finalul (sau începutul) traseului cu tuneluri. Foarte încercată acrofobia mea pe puntea aia care se legăna în toate direcțiile.

Gata. Ne îndreptăm spre casă fiind un drum foarte lung spre Brașov și deja ora 16:00.

Aproape de încheiere o să mă rățoiesc puțin. Am văzut că mulți dau low ratings pe google din cauza drumului Podul Bei-Păstrăvărie. Că îți strici mașina. Că trebuie SUV. Că câr, că mâr. Înțelegeți, fraților, că este rezervație naturală. Și drumul ăla forestier este mult. Dacă vreți asfalt până lângă obiectiv mergeți la Bâlea Lac și lăsați minunățiile astea sălbatice pentru cei care nu se deranjează să facă ceva efort fizic pentru a le admira.

Încheiere acum. Știu, este destul de mult de citit, dar fiind atât de încântată de aceste locuri nu am știut cum să comprim mai bine de atât toată informația. Sper că v-a convins că este un loc ce merită vizitat măcar o dată în viață.