După 3 săptămâni în care soțul și copilașul au fost bolnavi, am decis că avem nevoie de o excursie de weekend să ne încărcăm bateriile. Întrebarea era: unde mergem? Vroiam ceva relativ aproape, dar și mai ieftin și interesant. Ne-am hotărât să mergem spre Vidin în Bulgaria având în minte trei obiective: două în Bulgaria pentru ziua de sâmbătă (Fortăreața și pietrele de la Belogradchik și fortăreața Baba Vida din Vidin) și unul în Serbia pentru duminică dimineața (vinăriile Rajačke Pimnice) urmând apoi să ne întoarcem la Brașov. Am avut grijă să luăm și pașapoartele cu noi și să avem și euro.

Vineri, 21 februarie, am pasat repede copilul la bunica ei, ne-am urcat în mașină și am plecat la drum în ideea de a ajunge la Vidin în aceeași seară și să începem odihniți de dimineață.

În drum spre Vidin ne-am oprit și la castrul roman Jidova (sau Jidava) lângă Câmpulung având noroc că am ajuns la 16:40, cu 20 de minute înainte de ora închiderii.

În Vidin ne-am luat cazare la un hotel de două stele cu mic dejun inclus, Vival Hotel, cu 23 Euro/noapte, fiind foarte plăcut surprinși de condițiile întâlnite ținând cont de numărul de stele și de preț. Doamna de la recepție o rupea suficient pe englezește pentru a ne înțelege cu ea: am întrebat de o benzinărie de unde putem lua vigneta de Bulgaria pentru că la cea la care ne-am oprit noi nu aveau. Ne-a trimis la o benzinărie unde nici acolo nu aveau, dar nici engleză nu vorbeau. Noroc că o femeie știa ceva românește și ne-a trimis la un OMV. La OMV nici engleză nici română, a reușit Victor să ia vigneta ghicind ce trebuia să completeze pe formularul primit doar în bulgărește. În sfârșit ne întoarcem la hotel să google-uim puțin orele la care deschid obiectivele alese. Multe informații contradictorii privind orele de deschidere cât și prețul de intrare. Crezându-l pe Google, ne decidem să schimbăm programul de a doua zi și să începem cu Serbia, primul obiectiv pe listă fiind vinăriile Rajačke Pimnice.

Micul dejun de sâmbătă dimineața a fost bun, dar puțin. Tânăra care ne-a servit vorbea doar bulgara asa că i-am scris pe google translate să ne aducă orice de mâncare, dar tradițional să fie. Am sperat să nu ne joace feste google și traducerea să fie bună și să nu o înjurăm de fapt pe limba ei. Vine cu mancare: yay. Nici acum nu știm ce am mâncat, dar a fost bun.

Setăm gps-ul pe telefon având grijă să ne deconectam apoi de la internet Serbia nefiind in UE deci având tarife mai mari și pornim în sfârșit la drum gândindu-ne că o să schimbăm bani la vamă (aveam cu noi doar lei și euro) ca să avem de intrare (dacă e cazul) la vinării și să degust (da, doar eu având avantajul de a nu fi șofer) niște vin produs acolo. Totul bine și frumos până ajungem la vamă. Trecem ușor de vama bulgară și ajungem la sârbi. Pustiu. Ne gândim că ce bine, nu stăm la coadă. Mda… mergem încet uitându-ne stanga-dreapta ca să vedem cui prezentăm actele. Ajungem în fața ghișeului la care iese una de acolo și începe să țipe la noi pe o românească stricată. Nu înțelegem care e problema ei. Apoi ne arată un semn de stop mic în dreapta jos pe care se pare că l-am ratat. Și pe cel de dinainte. Și țipă femeia aia la Victor că de unde știe ea că nu vrem să forțăm granița (exact asta era intenția noastră mergând cu 5 km/oră și zgâindu-ne stânga-dreapta în loc să trecem cu 200km/oră și fără numere de înmatriculare), că nu știe să conducă de nu a oprit la semne etc, etc.

Deci la sârbi ideea e în felul următor: când te apropii de vamă mergi FOARTE încet până vezi semnul că e poliție de frontieră. La semnul ăla oprești și stai și aștepți până binevoiește cineva să iasă și să îți facă semn să te deplasezi. Apoi te deplasezi până la următorul semn de stop care e undeva în dreapta jos. NU te duci până la vameși ci oprești la semnul ăla și aștepți iar până îți fac semn să vii în dreptul lor. În sfârșit ți se iau actele la control și aștepți aproape o veșnicie până le descântă vameșii. Apoi încep întrebările: de unde vii, ce urmează să vizitezi, dacă stai la ei peste noapte etc. și inspecția portbagajului și a mașinii.  În sfârșit ți se înapoiază actele și ai voie să pleci, DAR doar 2 metri până la ALT semn de stop aflat undeva în stânga….Și iar aștepți până ți se face semn că poți să îți continui drumul. E totuși posibil să fi avut noi “baftă” de vameși plictisiți (ca să ne le spun altfel).

În sfârșit putem să plecăm doar ca să vedem că nu există nici o casă de schimb valutar în vama aia. Bun…nu mai mergem acum la vinării ci pornim spre Negotin, un oraș mai măricel aflat în drumul spre obiectivul numărul doi din Serbia: fortăreața Golubac. Și dacă tot am plecat spre Negotin am zis că vizitam întâi Golubac urmând să ne întoarcem apoi la vinării. În centrul orașului Negotin găsim două case de schimb valutar: una pentru schimb euro-dinari și cealaltă schimbând și lei-dinari.

Pornim în sfârșit cu vreo 5500 dinari în buzunar (50 euro) spre Golubac. În drum vedem indicator spre un sit arheologic pe care nu l-am găsit pe google în prealabil și anume Lepenski Vir. Fiind la 600 metri de drum ne bucurăm că putem opri și vedea ceva în plus. Nope…singura lună din an în care este închis este și luna în care am decis sa îl vizităm: februarie. Buuuun. Ne continuăm drumul spre Golubac mergând foarte regulamentar ținând cont de experiența de la vamă și bine am făcut pentru că am dat peste 3 radare.

Ajungem în sfârșit la fortăreața de pe malul Dunării. Foarte frumos, dar… doar anumite porțiuni vizitabile pentru că… luna februarie… Deci februarie nu este o lună tocmai bună pentru a vizita obiective în Serbia. O tinerică de la ghișeul de suveniruri vorbea destul de bine românește (nu foarte articulat, dar ne-am înțeles perfect) ne-a condus la ghișeul de bilete unde a vorbit pe sârbă cu cei de acolo și ne-a explicat că nu ne putem urca în turnurile cele mai înalte care sunt închise în luna februarie. Ce am putut vizita ne-a costat 600 dinari / persoană, vizitarea întregii fortărețe în lunile posibile fiind 1200dinari/persoană. La sfârșit am cumpărat vederi și un magnet și am vrut să luăm prânzul acolo, dar nu am putut decât să comandăm câte o cafea turcească de fiecare, care au fost foarte rele, și două prăjituri tradiționale sârbești ca să le putem împărți.

Deoarece am terminat acest obiectiv destul de repede am hotărât în drum spre vinăriile Rajačke Pimnice să ne oprim la porțile și mânăstirea de la Vratna. Mânăstirea de măicuțe nu ni s-a părut foarte interesantă, în schimb formațiunile de piatră ne-au lăsat fără suflare. Sunt 3 formațiuni de piatră sub formă de porți formate în mod natural. Acest tip de formațiuni se mai găsesc doar în alte trei locuri în lume și anume: Slovenia, Franța și Colorado. Primele două formațiuni sunt la aproximativ 30 minute de urcat prin pădure. Mala Prerast, prima formațiune, are o înălțime totală de 34 m, iar lățimea deschiderii de 22 m. Velika Prerast, a doua formațiune, este imediat după prima și are o înălțime totală de 26 m, iar lățimea deschiderii de 23 m. La a treia formațiune, Suva Prerast, nu am ajuns fiind, din ce am citit pe indicatoarele montane, la o distanță de 2 ore 30 min de urcat prin pădure și orele de lumină nu ne ajungeau pentru a ne și întoarce la mașina plus că nefiind un obiectiv de pe listă nu aveam nici echipament corespunzator. Aici va trebui să ne intoarcem în viitor și să ne alocăm o zi întreagă doar acestui obiectiv.

Setăm gps-ul spre vinăriile Rajačke Pimnice sperând să mai ajungem pe lumină la ele și având grijă să ne deconectăm repede de la internet. Am ajuns pe lumină, dar nu mai era nimic deschis. A fost foarte interesant chiar și așa să ne plimbăm pe ulițe și să admirăm în voie căsuțele în marea lor majoritate părăsite.

Fiind prima noastră vizită în Serbia ne hotărâm să luăm o cină tradițională în Negotin și să trecem și pe la supermarket să luăm pentru Victor o șlibovița cu 600 dinari (rachiu asemănător cu țuica noastră) fiind mult mai ieftină decât cea comercializată la magazinul de suveniruri de la Golubac (1500 dinari). După ce parcăm mașina reușim să vorbim cu un sârb suficient cât să înțelegem că nu trebuie plătită respectiva parcare și că putem mânca tradițional la restaurantul 202 Plus de pe pietonala din centrul orașului. Acolo am dat de un chelner ce știa câteva cuvinte pe românește cât să ne sugereze două feluri tradiționale de mâncare pe care le putem încerca: un piept de pui umplut cumva și porc alb. Atât am înțeles, denumirile în sârbă ioc. Porțiile au fost foarte mari și nu le-am putut termina luând ce a rămas la pachet. Două sucuri Cola și aceste două feluri de mâncare ne-au costat 1900 dinari la care am lasat și bacșiș 200 (dacă se lasă sau nu bacșiș în Serbia nu știm). După o scurtă plimbare pe pietonală plecăm în sfârșit spre Vidin să ne odihnim. La vama sârbă aceeași poveste doar că acum era alt vameș și nu a mai țipat nimeni la noi pentru că am știut că trebuie să ne uităm la cinșpe mii de semne de stop și să oprim la toate. La vama de la bulgari am aflat că nu ai voie sa intri cu carne în țară (mâncarea de o aveam la pachet de la restaurant), dar vameșii ăștia doar au râs de noi și nu ne-au făcut scandal pentru ceva ce nu știam.

Drumurile prin Serbia au fost foarte bune, casele oamenilor, chiar și la țară, destul de mari și îngrijite, dar surprinzător de puține mașini care toate respectau limitările de viteză atât în oraș cât și în afară. Parcările de pe marginea drumurilor (în special spre fortăreața Golubac) aveau toalete ecologice și ținând cont ca toți soferii sârbi de i-am văzut respectau toate regulile v-aș sfătui să le folosiți și nu să mergeți la tufiș. Nu am văzut nici un semn că ne-ar trebui vigneta de Serbia și nici poliția care ne-a oprit să ne verifice actele nu a pomenit de așa ceva.

Vine și ziua de duminică. Micul dejun a fost de astă dată mai consistent și nu tradițional (era la tejghea femeia de știa engleză din seara în care ne-am cazat). Decidem să plecăm spre fortăreața Belogradchik întâi, urmând să vizităm Baba Vida înainte să trecem podul de la Calafat spre România.

Drumul a fost fără probleme și ajungem după o oră de condus la Belogradchik. Ținând cont de faptul că mai era ceva zăpadă pe jos fiind lună de iarnă și că practic trebuia să te urci pe pietre, am fost surprinși că era deschis. Înainte să intrăm în curtea fortăreței vedem un balon în aer și chiar ne întrebam de ce s-ar da cineva cu balonul pe aici? Răspunsul l-am aflat abia când am ajuns pe cele mai înalte pietre: ce este efectiv de admirat nu este neapărat fortăreața cât întreaga vale alcătuită din formațiunile stâncoase respective. Această informatie noi nu am găsit-o pe internet. Ți se spune despre fortăreață și vezi prea puține poze cu stâncile de la Belogradchik ca să îți dai seama cât de spectaculoase sunt de fapt.

Pe harta cetății și și cu ochiul liber se mai  vede și o altă formațiune stâncoasă care este accesibilă mergând pe drumul asfaltat la deal în continuare. Priveliștea din acest vârf nu este la fel de spectaculoasă, dar este oricum foarte frumos.

La vizitarea acestui obiectiv se pot adăuga peșterile Magura și Venetsa aflate în apropiere, dar la care noi nu am ajuns în această excursie.

După aproape 2 ore de admirat aceste curiozități ale naturii, plecăm în sfârșit spre Vidin la cetatea Baba Vida. Cetatea este situată pe malul Dunării și este singura conservată în totalitate de pe teritoriul Bulgariei. Siguranța în cetate este cu semnul întrebării în sensul că nu toate meterezele sunt asigurate cu balustrade. Doamna de la ghișeu nu înțelegea nici engleză nici românește, dar citisem în prealabil că trebuie avut grijă să luăm bilet combo care să includă și intrarea la muzeu așa că i-am arătat efectiv pe geam unde scria 5 lv că ăla este tipul de bilet pe care îl vrem. Intrarea doar la cetate costă 4 leva/persoană, iar daca este inclus și muzeul costă 5 leva/persoană. Muzeul nu a fost cine știe ce. Dacă ar fi costat mai mult sincer nu cred că se merita, dar pentru 1 leva a fost perfect.

După ce am vizitat cetatea am stat și puțin pe plajă la malul Dunării ca să ne relaxam (da, plajă care avea și cabine de schimb). Înainte să plecăm spre casă am mers și până la ruinele vechii sinagogi care este poate la 2 minute de mers pe jos de cetate.

Timpul efectiv de documentare cu privire la obiective și făcutul bagajului a fost de 3-4 ore de aceea și schimbatul obiectivelor din mers și alegerea lor poate nu tocmai inteligent din punct de vedere al distanței dintre ele. Poate ar fi mers grupate altfel, dar a fost un weekend foarte relaxant pentru noi în care am vizitat niște lucruri foarte frumoase și am reușit să bifăm și o bucățică din Serbia.

Costurile acestei excursii au fost în felul următor:

-motorina de la Brașov înspre Bulgaria, Serbia și înapoi la Brașov: aproximativ 430 lei;

-intrarea la Jidova: 12 lei (6 lei/pers);

-cazare 2 nopți camera twin cu dejun inclus: 46 euro;

-taxa de pod de la Calafat spre Bulgaria: 27 lei;

-vigneta de weekend pentru Bulgaria: 10 leva;

-intrarea la Baba Vida: 10 leva (5 leva/pers);

-intrarea la Belogradchik: 12 leva (6 leva/pers);

-taxa de pod de la Vidin spre România: 12 leva;

-intrarea la Golubac: 1200 dinari/ 2 pers;

-cina în Serbia: 2100 dinari/ 2 pers;

-2 cafele și 2 prăjituri în Serbia: 800 dinari.

În rest am avut la noi snack-uri luate din România de genul: chipsuri, alune, cornuri cu ciocolată, apa plata, suc.

Ce am mai cheltuit au fost suvenirurile noastre: vederi, magneți, șlibovița sârbească și moneda mea suvenir de la Belogradchik (sunt obsedată de monezile suvenir)

În ceea ce privește timpul necesar obiectivelor:

-castrul roman Jidova: 30 min;

-fortăreața Golubac:  1 oră (cel mai probabil vizitarea întregii cetăți se va întinde la 2 ore);

-mănăstirea Vratna: 15min;

-porțile de piatră de la Vratna: 1 oră urcarea și coborarea până și de la la primele 2 porți și 30 min admirarea peisajului (pentru a vizita toate cele 3 porți va fi nevoie de o zi întreagă);

– vinăriile Rajačke Pimnice: 30min (dacă se dorește și degustare este posibil să dureze și 1 oră întreaga vizită);

-fortăreața și pietrele de la Belogradchik: 2 ore (excluzând o posibilă plimbare cu balonul sau o drumeție prin vale);

-fortăreața Baba Vida: 1 oră 30min (incluzând și muzeul Baba Vida, o scurtă plimbare pe plaja de la malul Dunării și ruinele sinagogii).