Mănăstirea Dervent este o mănăstire ortodoxă de călugări ce se află pe malul drept al Dunării, în apropierea satului Galița, comuna Ostrov, jud. Constanța.

Mănăstirea este monument istoric și loc de pelerinaj pentru mulți creștini ce au auzit de crucile de piatră vindecătoare ce cresc singure din pământ, de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului și de izvorul cu apă tămăduitoare.

Denumirea mănăstirii provine de la Cetatea Dervent, cetate construită la 971 – 976 în același timp cu Cetatea Păcuiul lui Soare cu scopul de a dubla pavăza bizantină a malurilor Dunării și de a împiedica eventualele concentrări de trupe în preajma Durostorum-ului, centru important al politicii bizantine la Dunărea de Jos în secolele X-XI. Cetatea Dervent a fost distrusă în anul 1036 de către pecenegi împreună cu Cetatea Capidava şi Dinogeţia-Garvăn.

Istoria Mănăstirii Dervent începe la sfârșitul secolului I d. Hr., când Sfântul Apostol Andrei ajunge în Scythia Minor (Dobrogea de astăzi) cu misiunea de a îl propovădui pe Hristos. Sfântul Apostol își va găsi un adăpost într-o peșteră aflată la 37km de Dervent. Misiunea Sfântului Andrei va fii continuată de ucenici ai acestuia printre care un preot și trei fecioare. Aceștia patru vor fi ucenicii ce vor ajunge la Dervent să îl propovăduiască pe Hristos.

Cum pe acele vremuri credința ortodoxă era interzisă, când cei patru ucenici ajung în zona Dervent sunt prinși și condamnați la moarte dacă nu se leapădă de Dumnezeu. Ucenicii nu se leapădă de Mântuitor așa că sunt torturați până la moarte. Se spune că preotul se afla pe locul unde astăzi se află Sfânta Cruce din absida stângă a bisericii, iar cele trei fecioare erau așezate în fața actualului altar al Bisericii Dervent. Preotul a sfârșit pe o cruce de lemn cu capul în jos jupuit de viu, iar fetele au sfârșit cu ochii și unghiile scoase, iar apoi au fost tăiate în bucăți. Trupurile celor patru au fost ulterior arse și aruncate în Dunăre pentru a îi împiedica pe credincioși să le venereze.

Pe locul unde au murit cei patru martiri au început să crească din pământ cruci de piatră făcătoare de minuni. Minunile săvârșite de cele patru cruci au făcut ca, în zona Dervent, să apară la vremea aceea multe comunități monahale.

După cucerirea Dobrogei de către Imperiul Otoman de după 1036, pământurile din zona Dervent i-au revenit lui Ahmet Bey, care era însărcinat cu păzirea frontierei. Se spune că oamenii din această familie se creștinau pe ascuns, iar credința în Hristos l-a făcut pe Ahmed Bey să păzească, împreună cu descendenții săi, cele 4 cruci de piatră.

Acum există două variante ale poveștii: o variantă afirmă că un fiu al lui Ahmed Bey ar fi distrus brațele crucii mari și a scos din pământ două dintre crucile mai mici, iar o a doua variantă spune că un descendent al lui Ahmed Bey ar fi făcut acest lucru. Indiferent care variantă este cea adevărată, la momentul actual există doar două cruci de piatră: cea a preotului, aflată în actuala Biserică Dervent, și o cruce a uneia dintre fecioare, aflată în afara bisericii în dreptul altarului.

Crucea Mare este considerată vindecătoare de oameni și se află într-un absida din partea stângă a bisericii cum privești spre intrare. Această cruce are o înălțime de 0,71m și o lățime de 0,60m. Mulți credincioși aleg să doarmă lângă această cruce deci ușa va fii mereu deschisă aici.

Crucea Mică este considerată vindecătoare de animale și se află în exteriorul bisericii, în dreptul altarului. Această cruce are o înălțime de 0,60m și o lățime de 0,30m.

După ce Dobrogea iese de sub ocupația otomană locul de la Dervent devine pustiu, iar locația exactă a “Crucilor de Leac” este uitată. Acestea au fost redescoperite prin minunea cu care a fost binecuvântat un cioban surdomut pe nume Ionică. Tânărul, cioban originar din satul Coslugea, se afla cu oile în apropierea crucilor de piatră. Fiind obosit, tânărul adoarme lângă crucea preotului, dar este trezit de tunetele unei furtuni ce se apropia. Văzând că aude pentru prima dată în viață, tânărul îi mulțumește lui Dumnezeu și împărtășește și altor creștini locația Sfintelor Cruci.

Mănăstirea Dervent a fost ridicată pe locul unui vechi cimitir creștin și a fost ctitorită de către monahul Elefterie Mihai care a devenit și starețul mănăstirii. Piatra de temelie a bisericii a fost pusă la 5 iulie 1936, iar sfințirea acesteia s-a realizat la 13 septembrie 1942.

La 28 octombrie 1959, autoritățile comuniste desființează mănăstirea și o transformă într-o anexă a Întreprinderii Agricole de Stat (I.A.S.) din comuna Ostrov. Chiliile şi construcţiile adiacente ale mănăstirii au devenit ateliere, magazii şi grajduri pentru animale, iar biserica a continuat să funcţioneze ca biserică de parohie.

Biserica de la Dervent are patru hramuri (“Izvorul Tămăduirii”, “Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, “Înălţarea Sfintei Cruci” şi “Sfânta Cuvioasă Parascheva”). Picturile murale din cadrul bisericii au fost realizate între anii 1987 – 1989 de către pictorii Marcel Codrecu și Petre Anton.

Reînființarea Mănăstirii Dervent are loc la 2 februarie 1990. Starețul Elefterie Mihai se întoarce la mănăstire, dar doar pentru aproximativ 100 de zile după care se stinge din viață. Starețul este înmormântat în partea dreaptă a altarului, în afara bisericii.

În august 1993, sub noul stareț Gheorghe Avram, se încep lucrările pentru construcția clădirilor stăreției, a sălii de mese și a unor chilii, lucrări ce sunt finalizate după 10 ani.

Biserica veche a mănăstirii este foarte frumoasă.

Catapeteasma altarului și ușile împărătești sunt frumos sculptate în lemn de stejar.

La interiorul bisericii pot fi observate și vitralii cu diferiți sfinți reprezentatți pe ele (Sf. Grigorie decapolitul, Sf. Cuvios Sava, Af. Cuvios Pahomie etc.).

În cadrul mănăstirii, în vechea biserică a acesteia, se află o icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul situată în partea stângă a pronaosului. Icoana a aparținut unei familii de români din Cadrilater (zonă a Dobrogei ce aparține acum Bulgariei unde se află provinciile Dobrich și Silistra) ce au donat-o Mănăstirii Dervent în anul 1940.

Biserica se deschide de la ora 08:00 dimineața, deci dacă ajungi mai repede, ca noi, va trebui să aștepți până la această oră pentru a te închina. Icoana este amplasată pe un cadru de lemn pe sub care credincioșii pot trece când se roagă la Maica Domnului.

Tot în interiorul vechii biserici te poți ruga și la Moaștele Sfântului Ierarh Ioan Maximovici.

La aproximativ 200m de ansamblul monahal se află un izvor cu apă tămăduitoare pe care legenda îl atribuie unei minuni săvârșite de Sfântul Apostol Andrei. Se spune că Sfântul, făcându-i-se milă de ucenicii săi însetaţi care-l urmau, ar fi lovit cu toiagul în pământ și din acel loc a început să iasă apă limpede. Acest izvor a secat între anii 1959 – 1990, când comuniștii au desființat mănăstirea, din el curgând apă doar o singură dată pe an, de ziua Izvorului Tămăduirii.

Izvorul este situat într-un mic paraclis, iar drumul până la izvor este foarte ușor și plăcut și se face în aproximativ 10 minute la pas lejer.

În incinta Mănăstirii se mai construiește o biserică, de mari dimensiuni, iar hramul acestei biserici va fii “Sfântul Iachint de la Vicina”). Intrarea în această biserică este străjuită de Sfinții Apostoli Petru și Andrei.

Mănăstirea Crucii de Leac este un loc de pelerinaj fabulos la care fiecare credincios trebuie să ajungă măcar o dată în viață.